“Pot să recunosc că nu sunt făcut pentru ură. Dar să nu iubesc nimic? Să nu spun nimic? Să nu cred în nimic? Nu există, probabil, ceva mai greu de suportat, în afara durerii, decât repausul deplin, starea de obiect; nu m-aş putea ridica, admiţând că aş dori asta, la indiferenţa celor cu desavârşire sătui să iubească, să spuna, să creadă şi sunt recunoscător tuturor cauzelor care m-au ferit să devin un asemenea înţelept“ (Viaţa ca o coridă).
Multă vreme am crezut că ar trebui să mă tem de oameni care iţi vor răul, de prieteni care pot trăda, de sentimente care pot provoca durere, de gesturi tandre care pot părea ridicole… Nu eram pregătit să pricep că indiferenţa poate fi mult mai traumatizantă şi demoralizantă decât toate acestea. “Să nu-ţi fie teamă de duşmanul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel mai rau lucru pe care ţi-l poate face este să te trădeze. Teme-te însă de indiferenţa. Căci prin tăcerea ei, prin consimţământul ei tacit, te ucide şi te tradează în acelaşi timp” (N. Mihalkov).
Ne doare indiferenţa celorlalţi faţă de noi, mai ales atunci când vorbim de persoane apropiate. Dar atunci când indiferenţa apare într-o relaţie de iubire? “Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să îşi aducă aminte cu duioşie mai tărziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât” (O. Paler – interviu în revista “Tango”)
Care este momentul când cei doi ar trebui să conştientizeze că ar trebui să se despartă? Aş zice că atunci când indiferenţa se strecoară subtil între ei, când ajung să se privească în gol unul pe altul, fără să mai vadă strălucirea din ochi care i-a apropiat şi se complac în această stare. Nici măcar nu mai vor să lupte pentru a schimba ceva, doar aşteaptă, fără să mai ştie nici ei ce anume. “Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin” (Viata pe un peron).
Indiferenţa celorlaţi sau indiferenţa în iubire, ne pot duce într-o stare în care ajungem să devenim indiferenţi şi faţă de noi înşine. Şi, din păcate, nu este vorba de acea indiferenţă care să se confunde cu iubirea Christică şi să implice sacrificul personal pentru binele altora. Preferăm să ne pierdem mai degraba într-o stare de amorţeală, de nepăsare, să ne autovictimizăm şi să ne înnegrim sufletul căutându-ne motive şi scuze în reacţile sau “nedreptăţile” celor din jur. Devenim indiferenţi faţă de ceea ce facem, indiferenţi faţă de dorinţele şi visele noastre, indiferenţi faţă de destinul nostru. Nu vom face decât să intrăm într-un cerc vicios, să reluăm un ciclu traumatizant, pentru că “făra dragoste suntem orfani de toate, făra pasiune suntem ca o moara de vânt spânzurată în vid!”. “Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă” (Mitologii subiective).
Stă în puterea noastră să vrem să ieşim din starea apatie şi de aplatizare afectivă, să ne regăsim bucuria pentru lucrurile mărunte din jurul nostru şi pasiunea care ar trebui să fie motorul oricărei activităţi pe care o întreprindem. “Dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu